O poveste de iarna, ce va aparea in numarul din ianuarie al Revistei "Vacante la tara"
Decembrie… Fulgi mari, fulgi amintindu-ne de copilărie, de vremurile când dansul lor aducea acel zâmbet de copil pe chipurile noastre. Îi priveam minute-n şir prin geamul dantelat cu flori de gheaţă şi fiecare fulg de-argint îşi spunea prin lina plutire povestea sa efemeră. Apoi cădeau…şi se topeau. Aşa-s fulgii… timizi şi fermecător de efemeri.
Însa, chiar şi astăzi, iarna nostalgiilor noastre mai poate fi ca şi-atunci când noi, copiii, porneam spre bunici, la ţară, acolo unde tradiţiile îmbrăcau în haine de sărbătoare întregul decembrie. Aşadar, iată-ne şi pe noi, porniţi în căutarea iernii copilăriei noastre, în căutarea poveştii de iarnă, într-un ţinut autentic, unde crăiesele zăpezii se-ascund dupa căpiţele acoperite de alb.
Meleagul nostru hibernal era situat la poale de munte bătrân cu creasta-i veşnic ninsă. Piatra Craiului îl cheamă pe-acest semeţ cu fruntea-i căruntă, trimiţând către noi rafale de fiori înţepători. Probabil aşa strănută el…Călătoria noastră începea din dreptul Cabanei Gura Râului, situată la ieşirea din pitorescul oraş Zărneşti. Era timpul să lăsăm în urma noastră orice gând cu detalii tomnatice şi urbane şi să pornim spre lumea satelor de munte, acolo unde în decembrie ninge cu tradiţii.
Paşii noştri vor colinda pe uliţele satelor Măgura şi Peştera, aceste două izvoare de ţradiţie românească, acolo unde vrednicii acestor locuri se pregătesc de încă o nouă iarnă. Aici, iernile sunt altfel. Pe cât de frumos este pentru noi, din punct de vedere peisagistic, pe-atât de greu este pentru muntenii brăneni. Însă ei sunt oameni vrednici, truditori, care şi-au început pregătirile şi proviziile incă din toamnă. Aşa-s oamenii de la munte. Dar chiar şi-aşa, în dese rânduri, viforul iernatic îi încearcă…
La 30 de minute de la plecarea noastră din faţa Cabanei Gura Râului, ajungem în dreptul Fântânii lui Botorog. Aceasta, reprezintă un bine cunoscut reper pentru bravii montaniarzi care pornesc din acest loc spre crestele Pietrei Craiului. Fântâna lui Botorog a fost construită în anul 1965 de către Paraschiv Botorog în amintirea fiicei sale, Lenuţa.
Lăsăm în urma noastră acest punct şi pornim spre stânga, trecând peste un vechi pod de piatră. De-aici, serpentinele croindu-şi calea prin scrâşnetul pădurii îngheţate, ne vor purta timp de 45 de minute până în Satul agroturistic Măgura. Minutele parcă tremură şi ele de ger. Copacii trosnesc rând pe rând la fiecare rafală a viscolului care-i îmbracă şi mai mult într-un alb ce pare veşnic. Fulgii sunt mari şi cad necontenit. Mai mult decât atâţ, cu fiecare fulg care ne săgetează privirea îngheţată, înţelegem adevărata asprime a iernii. Aşa e iarna prin satele de munte. Însă, prin pădurea ce pare îmbrăcată-n frişcă, nici urmă de crăiese. Or fi duse în sat… cu sania.
Satul Măgura ne primeşte într-o atmosferă misterioasă, atmosferă înceţoşată prin care fulgii îşi continuă dansul neîntrerupt. Peste Măgura iarna a tras imaculata sa plapumă, plapumă ce acoperă fiecare detaliu purtându-şi aspectul său rural. Norii, ca şi fulgii, se aleargă cu repeziciune. Sunt atât de joşi, încât parcă-i putem atinge. Am vrea chiar să-i dăm într-o parte, poate, poate reuşim să vedem vreo crăiasă. Poate s-or fi ascuns prin gospodăriile de lemn, pe care abia abia le zărim dincolo de norii lui decembrie. Curţile sătenilor şi ele sunt învăluite de albul infinit. E ca şi cum am fi călători printr-un deşert alb, un deşert rural brăzdat de uliţele care ne vor purta mai departe, dincolo de văi şi de dealuri ninse, tocmai până-n satul Peştera. Pe drum este linişte. Nici un om, nici un suflet… Aşa-s uliţele iarna când viscolul iese la plimbare. Totuşi, parcă am fi dorit ca iarna să-şi potolească asprimea şi să vedem cum copilaşii măgurenilor, îmbracă aceste uliţe în veselie. Căci iarna aduce şi bucurii şi bulgări moi de nea şi colinde…
Oricâtă zăpadă ar cădea, tradiţiile nu se vor pierde niciodata sub troienele timpurilor reci.
Nici n-am simţit când s-au scurs cele 60 de minute, timp în care am ajuns din Măgura în satul vecin, Peştera. Aşa cum era de-aşteptat, şi satul Peştera se învelise cu aceeaşi plapumă iernatică. Şi-aici, ca şi în Măgura, liniştea domnea pe uliţele ce păreau să ne poarte prin albul neant. Pe săteni îi găseam prin case, pregătind cu trudă tradiţionalele bunătăţi pentru Sărbătorile ce aveau să vină. Din când în când, aceştia se mai opreau din treabă şi priveau prin ferestrele îngheţate, doar, doar iarna s-o îmbuna şi-şi va sulfa crivăţul spre alte meleaguri.
Paşii noştri urmează calea uliţelor ce par de bezea, până când ajungem în dreptul noii Mânăstiri din Peştera. Aceasta se înalţă impunatoare pe unul din dealurile satului, aducând căldura credinţei în recea iarnă de decembrie.
Iată-ne aşadar în Peştera, ducandu-ne la bun sfârşit drumeţia noastră de iarnă, o drumeţie asemenea unei poveşti de decembrie, o poveste tradiţională românească, o poveste spusă la sate… pe care noi am citit-o cu sufletul, înţelegând fiecare fulg ce cădea, fiecare fum ieşind din coşurile caselor sătenilor, fiecare detaliu rural, care deşi nins…fermecă. Ne era dor de-o iarnă la ţară, o iarnă în inima naturii, departe de orice gând de urbanizare. Ne era dor de-o iarnă împodobită cu tradiţii zonale, ne era atât de dor de troiene mari de zăpadă, de fulgi ce se topeau pe chipuri şi chiar şi-aşa, prin simplitatea lor aduceau acel zambet pe chipurile noastre de copii îmbujoraţi; La fel ca şi-atunci…în zilele copilăriei noastre. Iar crăiesele…crăiesele le-am descoperit prin ochii minţii, căci ele nu se văd…ele se simt; La fel cum am simţit şi povestea vechilor sate brănene, ninse de-atâtea şi-atâtea ierni de zile…
Decembrie. Fulgi mari…fulgi amintindu-ne de copilarie…
Text& Foto : Cristian-Alexandru CATANǍ
Articolul poate fi gasit accesand acest link: Revista Vacante la Tara
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu